Hans Belting şi viziunea apocaliptică asupra istoriei artei. (2010)
Rportarea direcţiei antropologice la alte direcţii din sdomeniul istoriei şi teoriei artei
După cum reiese şi din părerea sa despre destinul muzeului de artă,viziunea gemerală a lui HB despre Istoria artei decurge din
poziţia de „antropolog al artei”, pe care şi-a asumat-o. Arta a constituit materia pentru o istorie normativă a artei”, sconsideră HB.
Or el preferă alt drum, pe care „istoricii artei, să pornească …la o nouă descoperire a propriei culturi, în care arta reprezintă mai mult decât doar o apariţie frumoasă”., spune HB spre sfârşitul cărţii sale (la pag. 193.) , frază care apar astfel ca un fel de concluzie.
„Istoria artei a fost prea mult timp limitată la forma artistică, pe care a redus-o la un simplu fenomen de stil ….În acea concepţie,
opera de artă nu era decât dovada transformărilor stilistice observate”. HB vorbeşte despre rolul formei în expresia artistică, în
receptarea operei . căci: „…structura operei ţine trează în continuare curiozitatea. Tot ce are de spus important o operă o spune tocmai prin formă”. Dar este de părere că ea s-a decodat prea des „într-un mod prea unilateral”. (Pg. 165.)
HB adoptă poziţia sociologizantă, aăpropiată de marxism, frecventă în epocă, şi care are se axează în mod primordial, dacă nu
exclusiv, pe tratarea relaţiei fundament social-imagine artistică.
„Nu atât stilul, căt, mult mai mult, evenimentele timpului şi desfăşurarea discuţiilor despre artă au impulsionat dezvoltări ireversibile (Pg. 176)
După HB, „s.a iscat o ceartă inutilă în problema, dacă o operă dată se împlineşte numai ca artă sau este şi un medium al societăţii,–
adică legat dereligie şi cultură. Această falsă alternativă –artă sau istorie- a fost iscată şi de greşita părere că teoria artei explică tot despre operele artistice, de care vrea să se ocupe, adică, în principiu, tot ce s-a creat din epoca de piatră şi până astăzi, ca şi cum ar fi existat întotdeauna ideea de ,artă,”, spune el, revenind la tema caracterului efeme al conştientizării actului artistic şi deci susţinând limitele foarte strâmte ale „artei” în raport cu vastitatea „istoriei”. O consecinţă a aviziunii antropologice ar fi, după HB,„o istorie a imaginii,, nouă şi cuprinzătoare, în caresă se integreze istoria artei de până acum, fără a se dizolva în prima”. (P. 168.) De observat în această afirmaţie, pe deo parte, limitarea „produselor” artistice la „imagine”, a studiului artei la studiul „imaginii”, şi totdată, despărţitea sferei „ imagiinii” de sferaa „artă”., ceea ce transformă toată fraza într-o împletitură de cuvine indescifrabilă, dacă nu lippsită de sens. Confuza provine din iniţiativa
antropologilor de a înlocui studiul operelor artistice cu studiul „imaginilor”, pentru a nega importanţa soliţiillor formale, structurarea lor expresivă.
Cotitura spre viziunea antropologică în studiul artei , o explică HB în mai multe pasaje, ca de ex.: „Între timp s-a creat o situaţie, în care întrebările despre sensul şi funcţiile artei pot primi răspuns doar privind ansamblul unei unităţi mai ample, a culturii., Aşa numita istorie a artei a mers mai departe în măsura, în care a fost privită în general caparte constitutivă, inseparabilă, a istoriei şi culturii,,,,” HB vede în studiul antropologic „..un evantai de posibilităţi de alegere între mai multe istorii ale artei, care abordeaază acelaşi material din diferite laturi. „” (Pg. 122.)
Dincolo de exclusivismele pe care le presupune, viitorul antropologic al itoiei artei poate oferi realmente perspective,multiple, care neagă viziunea apovaliptică a „sfârşitului”.Dar rămâne certă constatarea că toate corelările posibile –şi necesare – cu ansamblul evoluţiei social-istorice,, inclusiv al srratului cultural al vieţii sociale, nu pot epuiza problemele specifice istoriei artei. În orice caz, nu pot îngloba problematica imaginilor artistice –figurative sau abstacte- în ceea ce le este propriu şi esenţial.
Poziţia antropoşogică în domeniul istoriei artei ar putea apare ea ca o reacţie la dominaţia structuralismului, care atinseseprin ani 60 o fază matemauată antipatic de pedantă pe tărâmul literaturii, mai ales că se aliase cu folsirea calculatoarelor. Era un fel de epigonism prelungit şi deformant al căutărilor formale ale moderniştulor. Dar referirile anti-structuraliste ale lui HB nu privesc acest fenomen. El critică direcţia structuralistă de sursă fenomenologică a lui E. Gombrich sau Arnheim. Folosind o argumentaţie sociologisteă, tincturată cu date verificate, el spune: „Viziunea noastră despre artă este strâns legată de convenţiile privirii ale epocii proprii –,period eye,’, deci de cerinţe, care nu pot fi lămurite doar prin posibilităţile fiziologice ale văzului. ….constante ale percepţiei umane, (ele) sunt supuse mai mult decât ne place, schimbării conştiinţei noastre, ….Nu vedem de loc forme pure, ci umplute deja cu sensuri date de viaţă ….. presimţim un sens în forma artistică, un sens care se află în imaginea noastră despre lume ….”. Sociologismul aliat cu relativismul îl duce pe HB la negarea unor parametrii specifici ai perceperii lumii, exterioare de către psihicul uman. De altfel m-ar tenta un pariu pe tema dacă aportul structuraliştilor va putea fi întrecut n importanţă de cel al antropologilor.
Este de remarcat faptul că antropologii aartei –inclusiv HB- neagă reIaţia de filiaţie -deşi lesne viziblă- -cu iconologii antecesori din „Şcoala Warburg”. HB se ereferă la studiile lui E. Panifsky, ca la un „Spielart” –ca la un fel de joc de societate, de dezlegare a „şaradelor”, atunci când îşi propune descifrarea miturilor încorporate în imagini. Faptul că iconologii studiau texte ale epocii renascentiste şi în special ale neoplatonicienilor, îi serveşte lui HB să-i acuze de „logocentrism” (pg. 148), de supraevaluare a influenţei ideilor epocii în raport cu cea a datelor vieţii sociale.
Şi ttotuşi caracterizarea, pe care o face studiilor iconologilor sugerează ea însăşi apropierea acestora de viziunea antropologică a lui HB, asupra istoriei artei: „Iconologia …. voia să discearnă în lucrări ,tendinţele spiritului uman,, exprimat prin anumite teme şi reprezentări”. Se dorea în loc de o istorie a artei „o istorie a simptomurilor culturale.”, mai spune HB. (Pg. 146). Oricum atât iconologii asecolului XX, cât şi antropologii de la limita dintre milenii s-au concentrat pe analiza reprezentărilor figurative din imagini, pe analiza datelor „imaginii” ca atare.
HB, ca şi alţi antropologi ai artei, acordă credit direcţiei axate pe „analiza operei”. (Pg.164.) Dorind să evite aaproximările şi genealizările evazive, analiştii artei aparţinând acestei direcţii se concentrează pe studiul a câte unei singure opere. (Aci apare sursa atitudinii favorabile a antropoligilor faţă de analizelel ui Louis Marin.)
Şi HB declară (la ăpg. 159): „Lucrările rămân aproape nevătămate de sfârşitul istoriei artei, care se discută aici. ..”(Adevăr grăieşte!) Când tema ,istoria artei , a părut epuzată,spune HB, s-a oferit ca alternativă,opera de artă’, care posedă orşicât, o existenţă fizică şi ocupă un loc frecventabil….Opera de artă posedă o unitate proprie, care permite o formă cu totul proprie de povestire: ,inter pretarea,. Aceasta nu este a priori legată de o metodă sau de un punct de vedere, ci permite mai multe metode şi răspunde la multe întrebări…..Aceasta nu este a priori legată de o metodă sau de vreun punct de vedere, ci permite mai multe metode şi răspunde la multe întrebări”,spune HB. (Pg. 156.)
HB citează ca sumum al metodei “analizei operei” comentariile lui Foucazlt la tabloul “Las Meninas” de Velasquez . „Cea mai vestită
analiză de operă, are s-a încadrat în această contramişcare faţă de despărţirea de operă, nu a realizat-o un istoric al artei, ci un
filozof, Michel Foucault, care-şi începea cartea sa din 1966 ‘Les mots et les choses’ cu o interpretare a ‚Meninelor’ pictorului spaniol baroc (HB se foloseşte de conceptul de „stil baroc”!) Velasquez, opt ani după ce Picasso îşi expusese într-o galerie pariziană cele 57 de studii ale sale după această capodoperă a picturii. (Pg. 161).
Imi permit aci să revin aci la constatarea influenţei artiştilor asupra curentelor din domeniul teoretic, influenţă, pe care HB o
ignoră şi în acest caz. Deşi menţionează prioritatea lui Picasso în alegerea temei „Las Meninas”, HB nu observă că prin seria cu
acest titlu -proto-exemplu de „analiză a operei”, , Picasso precede intersul istoricilor pentru „analia operei”. Seria lui Picasso „Las
Meninas” reprezuntă „o analiză a operei” prin limbajul picturii.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.